Flori Jianu

Aftenie Vasile 1899-1950 episcop martir al credintei

Vasile Aftenie (n. 14 iunie 1899, Lodroman, comitatul Târnava-Mică - d. 10 mai 1950, închisoarea Văcărești) a fost un episcop român unit (greco-catolic), martir al credinței. A fost ucis în bătaie în temnițele comuniste, pentru refuzul său de a abandona credința catolică. Procesul său de beatificare este în curs de finalizare.

Școala primară a urmat-o în satul natal și la Blaj, iar cursurile liceale la Blaj. În 1919 s-a înscris la Academia de Teologie din Blaj, fiind trimis mai apoi la Roma, la Colegiul Grec „Sf. Atanasie”. În 1925 a obținut doctoratul în Filosofie și Teologie, după care a revenit în România.

La 1 ianuarie 1926 a fost hirotonit preot de către mitropolitul Vasile Suciu. După o lună a fost numit profesor la Academia de Teologie din Blaj. A fost numit protopop de București și ulterior canonic al Capitlului Arhiepiscopesc din Blaj. La 1 octombrie 1939 a fost numit rector al Academiei Teologice din Blaj.

În aprilie 1940 a fost numit episcop titular de Ulpiana și auxiliar al mitropolitului Alexandru Nicolescu. Consacrarea a avut loc pe 5 iunie 1940 în Catedrala din Blaj. S-a întors mai pe urmă la București ca episcop vicar.

Prigoana securităţii comuniste a avut în Transilvania ca obiectiv eliminarea preoţilor greco-catolici, după ce această religie a fost interzisă de stat

În octombrie 1948 i-a mustrat aspru pe cei 36 de foști preoți greco-catolici semnatari ai trecerii la ortodoxie, sosiți de la Cluj la Patriarhia din București, pentru a aduce actul lor de adeziune la Biserica Ortodoxă Română, pentru că astfel au abandonat Biserica Română Unită cu Roma. Delegații de la Cluj se aflau la restaurantul Capșa în momentul în care episcopul Aftenie i-a certat. Mulți dintre ei i-au mărturisit că au iscălit sub presiune. După diferite încercări eșuate ale comuniștilor de a-l compromite, a fost arestat la 28 octombrie 1948. A fost dus, împreună cu ceilalți cinci episcopi greco-catolici, la vila patriarhală din comuna Dragoslavele, iar apoi la mănăstirea ortodoxă Căldărușani, transformată în lagăr. A refuzat scaunul de mitropolit oferit de ortodocși în schimbul trădării credinței. În mai 1949 a fost transferat și izolat în subsolul clădirii Ministerului de Interne. Acolo a fost supus unor torturi oribile, care reclamau o rezistență supraomenească.

Mutilat de bătăi, a fost depus la închisoarea Văcărești unde, la 10 mai 1950, a încetat din viață. Întrucât era foarte înalt și nu încăpea în lada de lemn (folosită în loc de sicriu), în care a fost așezat, i-au tăiat picioarele, să încapă. A fost înhumat la cimitirul Bellu catolic, cu serviciul religios celebrat de un preot romano-catolic. Pe crucea de la mormântul său, autoritățile comuniste nu au permis să se scrie decât inițialele numelui și anul decesului: «V.A. = 1950». Curând după aceea, mormântul său a devenit loc de pelerinaj. Mii de oameni vin și se roagă la mormântul lui. Se spune că aici s-au întâmplat minuni, la rugăciunile pelerinilor, drept răspuns din partea lui Dumnezeu.
Întrucât fiecare episcop are dreptul să fie înmormântat în biserica în care a slujit, osemintele episcopului Vasile Aftenie au fost exhumate din Cimitirul Bellu Catolic și au fost transferate la biserica greco-catolică Adormirea Maicii Domnului (Acvila), de pe strada Sirenelor nr. 39, din București, în ziua de 13 mai 2010. Este un pas în procesul de beatificare al episcopului martir.

Episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, mort în închisoare în 1950 pentru că a refuzat să abdice de la credinţa sa, a fost deshumat. Dosarul său de canonizare a fost trimis la Vatican de anul trecut.

Cum a fost la inmormantare:
Era 10 mai 1950, în amurg. O maşină neagră a Securităţii a oprit la poarta Cimitirului Bellu catolic. Trei gropari, aflaţi în aşteptare de cinci ore, au luat sicriul din maşină.
Nu se închisese prea bine pentru că mortul, se vedea, era prea înalt pentru scândurile din care fusese croit coşciugul. În tăcere deplină, l-au aşezat pe umeri şi, cu doi civili pe urme, l-au dus la groapa gata pregătită. Pământul a fost azvârlit cu grabă peste coşciug, fără să apuce cineva să pună vreo întrebare.
Deşi groparii ar fi avut destule. Căci era prima îngropăciune ce se făcea acolo fără slujbă şi fără preot. Şi tot prima în care nu aveau voie să pună o cruce pe mormânt. Cu riscul de a fi ridicat de securiştii ce au început să supravegheze strict orice mişcare din cimitir, un preot romano-catolic de la Biserica Bărăţiei a venit, după câteva zile, să facă o slujbă la mormântul necunoscutului.
După alte câteva zile, monseniorul Augustin Francisc, de la Catedrala „Sfântul Iosif”, a adus şi o cruce. Scria doar „V.A. 1950”. Groparul Marin Creangă, ce era angajat acolo de doar câteva zile, de pe 1 mai 1950, a aflat atunci şi cine se ascundea în spatele iniţialelor. Era episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, mort în spitalul închisorii Vă căreşti, după un an şi jumătate de detenţie şi chinuri.
Episcopul a fost arestat în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948. Alături de ceilalţi cinci episcopi greco-catolici în funcţie, PS Vasile Aftenie, episcop de Alba- Iulia şi Făgăraş şi vicar de Bucureşti a fost dus la schitul Dragoslavele, reşedinţa de vară a patriarhului ortodox.
Patru luni au fost ţinuţi acolo sub presiunea securiştilor, cu scopul de a-i determina să accepte unirea cu Biserica Ortodoxă, ce nu se putea face decât cu semnătură episcopală. Nici unul nu a cedat însă, iar în februarie 1949 au fost mutaţi lângă Bucureşti, la Mănăstirea Căldăruşani.
După încă o lună, doi dintre ei au fost desprinşi de grup şi aruncaţi în arestul Ministerului de Interne. Au fost aleşi cei care, după presupunerile securiştilor, erau cel mai uşor de convertit: episcopul Ioan Suciu, pentru că era cel mai tânăr, şi episcopul Vasile Aftenie, cea mai populară figură. Tortura îndelungă nu şi-a făcut însă efectul. Nici unul din ei nu a cedat. Singura consecinţă a chinurilor a fost paralizia PS Vasile.
Aşa a fost dus la spitalul închisorii Văcăreşti, unde s-a stins, la doar 51 de ani, în noaptea de 9 spre 10 mai 1950. „Era foarte jovial, glumeţ, popular. Era invitat mereu la prânz de familiile de credincioşi. Securitatea a crezut că va ceda uşor, dar el a fost primul care a murit pentru credinţă”, evocă PS Mihai Frăţilă, episcop auxiliar de Alba-Iulia şi Făgăraş şi vicar de Bucureşti, figura predecesorului său.
Încă de la începutul anilor ’50 vestea martiriului episcopului Aftenie a ajuns la urechile credincioşilor, fie ei greco sau romano-catolici, fie ortodocşi. Mor mântul său a devenit loc de pelerinaj, plin mereu de lumânări.
Groparul episcopului, Marin Creangă, astăzi în vârstă de 81 de ani şi o prezenţă nelipsită din cimitir, încă ar recunoaşte-o dintr-o mie pe femeia care câţiva ani, aproape zilnic, se strecura cu căruciorul fiicei sale invalide şi surde să se roage la căpătâiul lui Vasile Aftenie. „Se zicea că este soţia medicului-şef de la spitalul închisorii în care a fost dus episcopul. După ani buni, fetiţa s-a vindecat în mod miraculos. După 1990 am auzit că au plecat în Germania”, spune Marin Creangă.
Nu pe ajutorul sau sporul pe care l-au mărturisit pelerinii de la Bellu catolic şi-a construit Biserica Greco-Catolică dosarul de canonizare al episcopului, trimis la Vatican încă de anul trecut. Ci pe martiriul său, care, în momentul în care va fi validat de Congregaţia pentru cauzele sfinţilor, va fi suficient pentru declararea ca fericit, apoi ca sfânt.
În aşteptarea canonizării, pentru conservarea osemintelor, episcopul a fost deshumat miercuri, în prezenţa succesorului său, a câtorva preoţi, arheologi, antropologi şi simpli credincioşi. Osemintele au fost depuse în Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, de pe strada Sirenelor. „Sunt osemintele unui mărturisitor al credinţei, care se vor transforma în moaşte, dacă Vaticanul va aproba dosarul de canonizare. Ele vor fi folosite apoi în altare, la construcţia bisericilor”, explică PS Mihai Frăţilă.

Cei 12 morţi întru credinţă
Martiriul episcopului Vasile Aftenie nu este singurul din perioada venirii comuniştilor la putere. Ca o măsură de precauţie, pentru supravieţuirea Bisericii Greco-Catolice, cei 6 episcopi greco-catolici aflaţi în funcţie în 1948 au hirotonit alţi şase episcopi, cu mijlocirea nunţiului papal de atunci.
Nici unul dintre cei 12 episcopi nu a cedat presiunilor regimului comunist. După moartea lui Vasile Aftenie, trei dintre ei au murit la închisoarea din Sighet, fiind îngropaţi în cimitirul săracilor, fără morminte: PS Valeriu Traian Frenţiu, episcop de Oradea, PS Ioan Suciu, episcop de Blaj, şi PS Tit Liviu Chinezu, auxiliar de Blaj
Alexandru Rusu, episcopul de Maramureş, a murit în închisoarea Gherla, iar episcopul de Lugoj Ioan Bălan şi cardinalul Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, au murit în perioada domiciliilor obligatorii, de după detenţie, unul la Ciorogârla, altul la Căldăruşani.

Doar 36 de preoţi greco-catolici au abdicat de la credinţa lor şi au acceptat să treacă la ortodoxie. Ei şi-au trimis câţiva delegaţi la Bucureşti pentru a aduce listele cu semnături.
Înainte de arestare, PS Vasile Aftenie, vicar de Bucureşti, se spune, s-a întâlnit cu ei la Capşa, unde i-a mustrat aspru pentru actul lor de trădare. Pentru că episcopii nu au cedat, Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată, iar în perioada comunistă preoţii greco-catolici au fost hirotoniţi şi au slujit în clandestinitate.

Probabil că multă lume se întreabă de ce această exhumare şi strămutare a osemintelor episcopului greco-catolic martir Vasile Aftenie, mai ales că atâtea persoane îi frecventau mormântul de şaizeci de ani încoace.
Ni-l luaţi pe „sfântul”? – întrebau enoriasii
Au fost asigurati că osemintele sale vor fi depuse, ca pentru orice episcop, în biserica unde a slujit. Acolo unde s-a cheltuit pentru Dumnezeu, slujitor al Celui Răstignit, fiu al lacrimilor Maicii Sfinte.
Aşa cum se ştie, pentru episcopii greco-catolici morţi în închisorile comuniste este pe rol un proces de beatificare la Cauza sfinţilor de la Roma. Sperând cu toţii, din tot sufletul, să-i vedem cât mai grabnic ridicaţi la cinstea altarelor, am făcut acum recunoaşterea canonică a rămăşiţelor pământeşti ale unuia dintre ei. Figurile predecesorilor noştri nu fac decât să ne amintească de mărturia puterii lui Dumnezeu în rezistenţa Bisericii asupra morţii! A culege sau a proteja osemintele celor care îşi pierd viaţa pentru Domnul, a le strămuta în locurile unde pot fi conservate este o datorie sacră pentru Biserică. Oasele morţilor pentru Hristos nu sunt exclusiv în catacombe sau în depărtări, ci, iată, mai aproape de noi ca niciodată!

Episcopul mucenic Vasile Aftenie, şcolit la Colegiul Sfântului Atanasie de la Roma, s-a ridicat dintre ţăranii ardeleni, care ştiau că bunul simţ este puterea obrazului de a roşi la tot ceea ce-i străin de sufletul omului zidit în Hristos. Arhiereul cel vesel şi jovial, atât de deschis încât lăsa unora impresia că ar fi uşuratic în atitudini sau prea ataşat de sensibilitatea Răsăritului – pentru el simplu suport natural al aceluiaşi bun simţ, ocazie de întâlnire şi respect în capitală pentru fraţii majoritari – şi de aceea bănuit că ar putea fi primul ce se va lepăda de credinţă, ne lasă suprema moştenire a adevărului lui Hristos. Osemintele sale străjuiesc aşadar credinţa noastră şi acele acte ale suveranităţii creştine care pot purta iertarea lui Dumnezeu mai ales în locurile imposibile – pentru care Biserica Română Unită este gata să meargă înainte.

Episcopul Vasile Aftenie este o mică scânteie din lumina care ne confirmă faptul că Dumnezeu a fost alături de cei fără de sărbători în vremea umbrei morţii. Este doar unul din cei fără număr pentru care Dumnezeu continuă să ne acorde încă, nouă şi lumii întregi, un timp de convertire!
Apelativul popular de „sfânt” nu are relevanţă pentru Biserică care, pentru a canoniza persoane, porneşte de la studiul temeinic asupra vieţii lor şi adâncă reflecţie teologică asupra virtuţilor pe care cei în cauză le practică!

Orice arhiereu are dreptul să fie aşezat după moarte în biserica unde a slujit.

Random image

Album info

Gallery Stats

  • Version: 3.0.2
  • Albums: 961
  • Photos: 14565
  • Hits: 7229133