Flori Jianu

Cantacuzino Gheorghe Grigore -Nababul doctor in drept, mason 1832-1913 fig 21

cine se odihneste in mausoleul construit de Ion Mincu ?
fam. Cantacuzino -ramura Rafoveanu din vita Serban Voda
-George Grigore Cantacuzino (Nababul) (ramura Magureanu) 1833-1913, doctor in drept la Paris, prima al capitalei 1869, presedinte al Corpurilor Legiuitoare si al Consiliului de ministri 1899, 1904-1907, ministru de justitie 1870, al lucrarilor publie, al finantelor1873-1876, sef al partidului conservator
-prima sotie Zoe, fata lui G. Bibescu Voda 1835-1858 adusa de la Paris la biserica Sf. Ioan cel mare, apoi transportata la Bellu
-a doua sotie Ecaterina, nascuta Baleanu 1844-1923, fondatoarea societatii ,,Leaganul Sfanta Ecaterina''
-Grigore G. Cantacuzino 1872-1930 inginer, ministru al justitiei 1870, al lucrarilor publice 1873 si finante 1875, primar al capitalei 1869-1870 in timpul mandatului sau inaugureaza gara Filaret, se paveaza si se deschid noi strazi
-Luxita Gr. Cantacuzino nascuta C. Cretulescu 1813-1894
-Alexandrina Gr. Cantacuzino nascuta Paladi 1881-1944


Mausoleul lui Cantacuzino este printre cele mai vizitate de turiştii care ajung la Bellu. Acesta a fost realizat de Ion Mincu în 1899.
Sculpturile sunt realizate de Dubois Ernest Henri

Aici se afla Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost prim- ministru al Regatului, cel care, datorită averii sale uriaşe, a fost supranumit “Nababul”. El a murit 1913. “Monumentul are o scară care duce în spate. Nevestele lui sunt deasupra, în sarcofage, şi el este tocmai jos, ultimul de tot, în spatele scării”, povesteste Paul Filip cronicarul de la Bellu.

Nababul/ Gheorghe Grigore Cantacuzino n. 22 septembrie 1832-1913

Istoria familiei Cantacuzino începe în Ţara Românească prin secolul al XVI-lea cu Andronic Cantacuzino (1553-1601). Acesta a fost singurul supravieţuitor, atunci când sultanul Murad al III-lea a decis uciderea tuturor Cantacuzinilor, în 1578. Cel mai mic dintre cei trei fiii ai lui Andronic Cantacuzino se va aşeza în Ţara Românească şi va pune bazele ramurii Cantacuzinilor de pe meleagurile noastre. Conştiinţa de veche familie princiară l-a călăuzit permanent în viaţă pe Grigore Cantacuzino, numit „Nababul” datorită averii sale imense.

Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino (n. 22 septembrie 1832, București; d. 23 martie 1913, București) a fost un om politic român, ales de două ori primar al Bucureștiului (mai 1869 - ianuarie 1870 și martie 1913 - decembrie 1913) și numit prim-ministru al României în perioada 1899 - 1900 și în perioada 1904 - 1907.

În presa străină era descris ca unul dintre oamenii politici marcanţi ai României, care a ocupat toată viaţa sa funcţii înalte, o persoană calmă şi ponderată, care a respectat toate partidele.

A studiat la București și Paris, unde și-a lut doctoratul în drept, în anul 1858. Acolo a cunoscut-o pe Zoe Bibescu cu care s-asi casatorit. După ce s-a întors în țară a fost numit judecător la Tribunalul Ilfov, după care a dvenit consilier la Curtea de Apel Bucuresti, functie din care a demisionat la data de 4 mai 1864.
În calitatea sa de membru al lojei masonice Sages d'Heliopolis, din anul 1865, a participat activ la ,,monstruoasa coalitie’’ politică care a dus la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. Dupa lovitura de stat de la 11 februarie 1866 a reintrat în magistratură, ca președinte al Curții de Apel București. A fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constitutiei.

A fost ales de mai multe ori deputat și senator în Parlamentul României, iar în perioada aprilie 1869 - ianuarie 1970 a fost primar al Bucureștiului. El a renunţat la salariul ce i se cuvenea pentru această funcţie şi pe propria cheltuială a ridicat pe Câmpia Filaretului o fântână care îi poartă numele Fântâna George Grigorie Cantacuzino din Parcul Carol I

Principala preocupare a sa ca primar, a fost dezvoltarea reţelei de căi ferate şi lucrările la poduri şi şosele.
Făcând parte dintr-o familie care deţinea întinse moşii, Cantacuzino se apropie de ideologia conservatoare. După moartea lui Lascăr Catargiu a devenit șeful Partidului Conservator. În iulie 1900 a prezidat ședința partidului în care s-a aprobat fuzionarea acestei formațiuni politice cu Partidul Constituțional ("junimist"). În aprilie 1907 s-a realizat fuziunea tuturor formațiunilor politice consevatoare, iar Cantacuzino a fost nevoit să cedeze șefia noului Partid Conservator lui Petre P. Carp.

Din banii de care dispunea, a construit trei palate: Palatul Cantacuzino din București, situat pe Calea Victoriei, care adăpostește în prezent Muzeul Național „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din Bușteni, numit uneori „Palatul Cantacuzino Bușteni”, în prezent muzeu, și Palatul Cantacuzino de la Florești, supranumit și "Micul Trianon

S-a căsătorit cu Zoe Bibescu, aceasta insa a murit la 22 de ani in 1859 lasandu-i o avere frumoasa, nu insa si copii, după decesul acesteia s-a recăsătorit, cu Ecaterina Băleanu cu care a avut opt copii, şase băieţi şi două fete: Mihail, Nicolae, Irina, Serban, Grigore, Alexandra, Draghici si Stefan, ultimii doi, morti in frageda pruncie, la 16 septembrie 1884, din cauza difteriei, o boala contagioasa.

Ca ministru al Finanţelor (16 decembrie 1873 - 7 ianuarie 1875), Cantacuzino a urmărit înfiinţarea unui Credit Funciar Rural, prima instituţie bancară cu capital românesc, şi a unui nou tarif vamal. Situaţia financiară dificilă impunea luarea unor decizii, fie prin contractarea unor noi împrumuturi, fie prin reduceri bugetare. Cantacuzino a optat pentru a doua soluţie, motiv pentru care s-a confruntat cu titularii unor ministere, mai ales al Ministerului de Război, motiv pentru care şi-a dat demisia.

Se va confrunta cu puternice represalii ale ţăranilor, nemulţumiţi de întârzierea adoptării unei adevărate reforme agrare, bazată pe exproprierea marii proprietăţi. El însuşi unul dintre marii latifundiari ai ţării, Cantacuzino nu putea permite ca această reformă să se înfăptuiască.

Poziţia sa ferm conservatoare şi atitudinea manifestată în timpul răscoalei ţărăneşti au condus la pierderea mandatului de prim-ministru şi preşedinţia Partidului Conservator în primăvara anului 1907. Primul ministru cataloga revoltele ţăranilor drept „un vânt puternic de dezorganizare şi desfrâu, care suflă peste ţara întreagă, iar simţul de dezordine şi anarhie a pătruns adânc în mintea întunecată a populaţiunii noastre rurale”. Pe 3 aprilie, acelaşi an, este unul dintre susţinătorii unificării cu gruparea junimistă, iar pe 21 aprilie Petre P. Carp devine noul preşedinte Partidului Conservator.
După aceasta, a rămas membru al Parlamentului luând cuvântul pentru renunţarea noului ministru de Finanţe la împrumutul anunţat. Cantacuzino propunea ca soluţie alternativă emiterea unor bonuri de tezaur. Soluţia sa nu a fost acceptată.

Plecarea conservatorilor de la guvernare a fost urmată de o serie de acuzaţii şi de un „proces” intentat de liberali foştilor miniştri conservatori. Printre cei acuzaţi s-a numărat şi Cantacuzino. El a răspuns cu demnitate acuzaţiilor precizând că-şi asumă întreaga responsabilitate pentru acţiunile pe care le-a desfăşurat în timpul deţinerii funcţiilor ministeriale. Acuzaţiile au fost retrase de liberali. Din 1876, Cantacuzino devine senator, iar în timpul Războiului de Independenţă i se conferă misiunea diplomatică de comisar general român, pe lângă Înaltul Comandament al armatei ruse. Totodată, a sprijinit acţiunile militare prin donaţii substanţiale pe care le-a făcut pentru armata română. În 1884, îmbolnăvindu-se de laringită a plecat în Franţa la tratament părăsind pentru o vreme viaţa politică. A revenit în 1886 pentru a participa la dezbaterea legii asupra taxei moştenirilor, dar, incomplet refăcut, s-a întors în Franţa. În 1888 se afla în ţară, iar pe 16 noiembrie 1889 a devenit preşedinte al Adunării Deputaţilor, calitate în care a acţionat pentru organizarea arhivei Adunării. Gheorghe Cantacuzino a fost de câte două ori, atât preşedinte al Adunării Deputaţilor, cât şi preşedinte al Senatului României, din acestă ultimă funcţie trecând la cele veşnice în 1913 la 81 de ani.
Gh. Gr. Cantacuzino a murit la 23 martie 1913, in urma unei raceli dublate de o pneumonie. O data cu el a disparut unul dintre cei mai impunatori reprezentanti ai vechii boierimi.

Ecaterina Cantacuzino, sotia Nababului este cea care a infiintat Caminul de copii Sf Ecaterina, singura institutie romaneasca omologata pe plan international in interbelic, pentru felul exemplar in care erau crescuti copii orfani, carora li se oferea sprijin si dupa virsta majoratului pentru a putea urma o cariera sau alege o profesie decenta.

Maruca Cantacuzino – nora Nababului si mama lui Bizu (Constantin) Cantacuzino aviator, prietenul pilotului francez Antoine de Saint-Exupéry. Maruca a fost sotia lui Mihai Cantacuzino, Ministru de Justitie si primar al Bucurestiului. Prin testament Maruca, care prin a doua casatorie devine sotia lui George Enescu, lasa palatul Cantacuzino statului roman cu conditia de a deveni muzeul G Enescu.

Nicolae Grigorescu la 11 mai 1887, deschide o expozitie in “Palatul Eforiei de pe Bulevard”. Aici prezinta peste 200 de lucrari. In cele 3 saptamani ale expozitiei, sunt achizitionate aproape jumatate dintre lucrari, tabloul cel mai bine vandut fiind “Evreul cu gâsca”. Cumparatorul nu era altcineva decat Grigore Cantacuzino, care rasplatise geniul pictorului dambovitean cu 8.000 lei aur.
Cat ar insemna aceasta suma oferita de Nabab in banii de azi ? La o paritate a leului cu 0,3226 grame aur puritate 900%, asa cum a fost stabilita de BNR intre 1867-1914, cei 8.000 lei ar fi echivalenti cu un total de 2,580 kg de aur. In conditiile actuale, ale unui curs aproximativ de 138 lei/gram aur, reiese ca tabloul “Evreul cu gâsca” ar avea o cota de circa 356.150 lei noi (sau 3 miliarde 560 milioane lei vechi, adica aproape de 90.000 Euro)…

Bland si mariminos, mandru pastrator al averilor mostenite, dar si a credintei si a datinilor, Nababul era calm, increzator si generos intruchiparea conservatorismului boierului roman, a pastrat si a sporit bunurile materiale ale familiei, a fost un exemplu in ceea ce priveste viata privata, bun si bland, primitor fara trufie, increzator in insusirile neamului...asa il descriu istoricii.
Iubea si respecta trecutul, citea si transcria hrisoave din arhiva sa.
Un visator in felul sau, intentiona sa initieze vaste investitii in agricultura, prin care sa se realizeze un program de indiguiri si irigatii. Ideile lui au fost intampinate cu ironie de adversarii politici si au fost puse in fapt mult mai tarziu.
Cantacuzino era preocupat de situatia taranimii, mai ales dupa ce in 1907 avusesera loc sangeroasele reprimari ale rascoalei. Intr-un discurs tinut in Senat la 29 nov. 1907, Gh. Cantacuzino spunea: "Starea sateanului nostru sufera netagaduit de lipsuri si neajunsuri insemnate. Viata rurala, astfel precum este astazi alcatuita, e pentru dansul un izvor nesecat de suferinte si dureri. Caminul sau e stramt, necurat, lipsit de aer si de lumina. Hrana sa e nesanatoasa si neindestulatoare... Camatarul si carciumarul satului sunt totdeauna gata a-l usura de ultimul ban agonisit de dansul prin munca si sudoarea sa... Alcoolismul si boala slabesc organizmul sau si sleesc puterea sa de viata... Sa ne patrundem dar cu totii de acest adevar, ca nu prin fagaduieli amagitoare, nici prin sperante desarte de impartire de pamant se va da solutie chestiunei agrare, ci numai printr-un sir de legi intelepte, practice si bine cugetate..."

Nababul nu-si arata mainile. Le tinea dosite in buzunare, de unde se auzea zanganitul ritmic al unor obiecte metalice. Se spunea ca n-avea niciodata un gologan si ca, daca din intamplare se urca intr-o birja, n-avea cu ce-o plati. Nababul se juca cu cheile nenumaratelor sale case de fier in care nu tinea aur sau argint, ci vrafuri de acte si pergamente, documentele de veacuri ale familiei Cantacuzinilor

Gh. Gr. Cantacuzino si-a adunat alocutiunile rostite cu diverse prilejuri in cartea "Cinci discursuri politice". In prefata la aceasta lucrare, B. St. Delavrancea ii aduce elogiu "oratorului senin" care "pronunta fiecare cuvant, fiecare fraza fara nici o schimbare a figurei, cu glasul solemn si grav, cu ochii scanteietori de o lumina in care imbraca pe auditor, cu gestul sau rar si larg, cu accentul d’o incisivitate stapanita, cu o energie cumpatata ca sa nu alunece in vehementa, cu caldura care creste oprindu-se la inflacarare".

Random image

Album info