Flori Jianu

Von Becker Emil Wilhelm August 1881-1952

Emil Wilhelm Becker a fost sculptorul Casei Regale a României.

Sculptorul Emil Wilhelm August von Becker este un personaj mai puţin cunoscut astăzi; a fost un artist de mare rafinament în arta sculpturii decorative, în sculptura funerară şi în medalistică.

August Becker, născut la Hamburg, renumit gravor și modelator în metal, a venit în România la 1875, chemat de regele Carol I al României pentru a restaura ornamentele de plumb ale Mănăstirii Curtea de Argeș. Acesta a avut un fiu, Emil Wilhem August von Becker, care avea să devină, peste ani, sculptor al Casei Regale.
Emil Wilhelm August von Becker, al treilea copil al soților August von Becker și Anna Popper, s-a născut pe 7 iulie 1881 la București, în mahalaua Manea Brutaru (azi Calea Griviței). A fost botezat în confesiunea protestantă precum părinții săi, nașa sa fiind contesa Marie von Adlersflugel, domnișoară de companie a reginei Elisabeta, alături de familia Redewige.
Tânărul Emil a urmat cursurile Școlii Germane evanghelice din București, la 18 ani fiind un veritabil poliglot, vorbind germana, franceza, engleza și italiana. Limba română era vorbită în mod firesc.

A devenit apoi elev al maestrului Ion Georgescu, directorul Școlii de Belle-Arte, supranumit și părintele sculpturii moderne românești. Ulterior, timp de un an, și-a continuat ucenicia în atelierul lui Luigi Buzzi și Brida din Milano, către 1902 absolvind Școala de sculptură Breza din Milano. În atelierul lui Ion Georgescu, Emil Wilhelm August a fost remarcat de arhitectul I. Berindei care-l va trimite la Paris în 1903, la profesorul Sporrer. Un an mai târziu, în 1904, a plecat să studieze la Institutul Regal de Arte din München, unde a studiat scuptura și arhitectura, absolvind în 1906, cu un an mai devreme. Dovada că a fost un student eminent este faptul că numele său a fost gravat pe placa de onoare a Institutului.

În 1921, Emil Wilhelm Becker a fost membru fondator al Sindicatului Artelor Frumoase și ulterior vicepreședinte al acestuia.
Prima sa lucrare importantă a fost catapeteasma pentru pavilionul românesc de la Expoziția Universală de la Paris (1900).
SPECIAL • DOSAR DE PRESĂ

Sculptorul Emil Wilhelm August von Becker este un personaj mai puţin cunoscut astăzi; a fost un artist de mare rafinament în arta sculpturii decorative, în sculptura funerară şi în medalistică.

Emil Wilhelm August von Becker s-a născut în Bucureşti pe 7 iulie 1881 în suburbia Manea Brutaru (astăzi Calea Griviţei nr. 31, extremitatea dinspre Calea Victoriei). Părinţii săi, August von Becker şi Fredericka Poppe, proveneau din familii a căror genealogie este încărcată de istorie urbană; familii care au ales în final Bucureştii altor centre europene, unde liber-profesioniştii se puteau remarca cu uşurinţă.

Începutul istoriei familiei von Becker în Bucureşti este plasat către mijlocul veacului al XIX-lea. Dacă la începutul secolului al XIX-lea, Bucureştii abia cunoşteau o încropire de viaţă artistică modernă pe fondul conflictului dintre vechea generaţie, fidelă încă tradiţiilor orientale, şi generaţia tânără de boieri, adeptă a spiritului modern, în numai cincizeci de ani, noua capitală a regatului României va deveni o urbe europeană în trăsăturile ei esenţiale. Rămâneau desigur detaliile legate de educaţie, igienă, mentalităţi, comportament, stil şi multe altele, ale căror manifestări sunt atât de ancorate în cotidianul de astăzi din societatea bucureşteană.

Bucureştii mijlocului de veac al XIX-lea erau un centru urban cosmopolit unde elementele etnice central sau sud-est europene se integrau în mai puţin de o generaţie, într-un habitat aflat în perpetuă schimbare vs europenizare. Existau deja puternice comunităţi de germani, austrieci, maghiari, italieni, ruşi, polonezi, francezi şi mai ales sud-slavi, armeni, greci şi aromâni. Aceste comunităţi etnice formau, din perspectiva vieţii economice şi culturale, o coloană vertebrală pentru Bucureştii primei părţi a secolului trecut.

În acest context ajunge în România sculptorul August Becker, născut la Hamburg (unde se afla şi nucleul familiei, răspândită prin toată Germania). El a fost adus de regele Carol I, cu prilejul restaurării bisericii de la Curtea de Argeş. În cadrul acestor lucrări, August Becker a restaurat ornamentele acoperişului de plumb, el fiind de altfel un neegalat gravor şi modelator în metal.

Îi fusese recomandat regelui Carol I de o rudă mai vârstnică, pe nume tot August Becker, pictor peisagist şi portretist, care predase lecţii de desen fiicelor reginei Victoria, realizând şi câteva portrete ale familiei regale britanice. Într-un asemenea cadru - de oarecare intimitate - l-a portretizat şi pe Carol I - într-unul dintre peisajele sale din preajma curţii regale britanice. Cu acest prilej, pictorul amintit leagă cunoştinţă cu viitorul domnitor şi rege al României, Carol I de Hohenzollern. La sugestiile pictorului August von Becker - privind cererea regelui Carol de a angaja o serie de artişti profesionişti pentru proiectele sale din România -, gravorul şi sculptorul August von Becker ajunge în România, iar ulterior în Bucureşti, unde se va stabili definitiv. La scurtă vreme, se va căsători cu Fredericka Poppe, cu care va avea trei copii. Va rămâne în continuare în anturajul curţii regale onorând numeroase comenzi de ordin privat sau public. A lucrat în atelierele de gravuri ale lui Fessler după terminarea proiectului de la Curtea de Argeş.

Fredericka Poppe s-a născut la Bucureşti, fiind fiica lui Frederick Poppe şi a Annei Bem. Tatăl Frederickăi era tot sculptor şi gravor în os şi lemn. El s-a născut în Hamburg şi s-a stabilit în Bucureşti, probabil la puţin timp după începutul veacului al XIX-lea, în suburbia Popa Tatu, pe strada Numa Pompiliu 13 (astăzi strada gen. Dona, casa existând şi azi, păstrând chiar şi elementele de ambient specifice veacului XIX de mijloc).

Frederick Dietrich Poppe este consemnat şi de George Uscătescu, care aminteşte de "Sion Pieptănarul", ale cărui podoabe de os pentru diversele coafuri ale bucureştencelor din clasa de sus sau de mijloc erau apreciate. Alături de această îndeletnicire, Dietrich se relaxa vânând raţe sălbatice în zilele de duminică în balta neamenajată a Cişmigiului, unde adesea se întâlnea cu Bibescu Vodă, foarte preocupat cu reamenajarea bălţii, într-un parc de factură modernă.

Soţia sa, Anna Poppe, s-a născut în Austria, fiind fiica generalului Bem (potrivit actului de deces al lui Dietrich, soţul Annei Bem). În adolescenţă a voiajat foarte mult la Paris, dar şi în spaţiul german; mama sa, Anna, murind de tânără. Anna Bem, strigată adesea şi Naunette, a primit în 1850 de la generalul Bem (după ce acesta trecuse între timp la islamism) un "feuerstein"- o veritabilă piatră preţioasă care i-a aparţinut lui Amurad Paşa -, mai exact turbanului acestuia. Anna Bem va ajunge în Bucureşti - nu ştim cu certitudine în ce context -, unde se va căsători cu Frederick Dietrich Poppe, iar la puţin timp o vor avea pe Fredericka Poppe, care va deveni după mijlocul veacului al XIX-lea soţia lui August von Becker.

Cei doi vor avea trei copii: Amalia Anna Augusta von Becker în 1877; un băiat pe nume Emil ,care a decedat la vârsta de zece ani, şi mai apoi pe Emil Wilhelm August von Becker, în 1881. Suntem aşadar în frământata perioadă cuprinsă între 1877 şi 1888, când România îşi dobândeşte independenţa proclamându-se ulterior regat. În planul economic, social şi cultural, aceste realizări politice au creat un cadru favorabil de manifestare (sprijinit şi de legislaţia liberală aflată în plină derulare parlamemtară între 1876 şi 1888) pentru familiile cu profesiuni liberale. Bucureştii acestei perioade de final de veac XIX se aflau în plin proces de modernizare, se construia mult după modele arhitecturii franceze, vieneze sau berlineze, fiind aşadar pentru tânăra familie von Becker un spaţiu care se aştepta a fi cucerit, ceea ce se va şi întâmpla în deceniile care vor urma după 1900.

Amalia Anna Augusta von Becker, botezată de Melie Gusti von Becker, s-a căsătorit cu pictorul danez Andreas Hansen. Acesta lucra în manufactura regală daneză deşi familia sa picta porţelan şi îşi câştiga astfel existenţa. Către 1900 şi-a urmat soţul în Danemarca, cu care a avut doi copii: o fată, Jeanette, născută la Copenhaga, dar care după 1947 se va stabili în Germania; mai apoi un băiat, Andreas, care va ajunge pictor decorator. Deşi acesta a revenit la Bucureşti după un scurt periplu californian, după 1947 se va stabili în Elveţia.

Emil Wilhelm August von Becker, al treilea copil al soţilor August von Becker şi Anna Popper, s-a născut pe 7 iulie 1881 la Bucureşti. A fost botezat în religia protestantă precum părinţii săi, naşa sa fiind contesa Marie von Adlersflugel, domnişoară de companie a reginei Elisabeta, alături de familia Redewige. Din nefericire, Marie va muri, mult mai târziu, în azilul comunităţii germane - de care s-a îngrijit cu multă minuţiozitate tocmai băiatul pe care-l botezase.

Wilhelm August îşi va petrece copilăria la reşedinţa bunicilor din Numa Pompiliu, bunica sa dinspre mamă, Anna Bem, contribuind la formarea deprinderilor artistice ale tânărului. A urmat cursurile primare şi liceale la Şcoala germană a comunităţii germane evanghelice din Bucureşti, la 18 ani fiind un veritabil poliglot, vorbind germana, franceza, engleza şi italiana. Limba română era vorbită în mod firesc.

Curând, Wilhelm August îşi începe ucenicia în atelierul sculptorului Ion Georgescu, părinte al sculpturii româneşti moderne, director al Şcolii de Belle Arte. Ulterior, timp de un an, îşi continuă ucenicia în atelierul lui Luigi Buzzi şi Brida din Milano, către 1902 absolvind Şcoala de sculptură Breza din Milano. În atelierul lui Ion Georgescu, Wilhelm August a fost remarcat de arhitectul I. Berindei, care-l va trimite la Paris în 1903, la profesorul Sporrer. Un an mai târziu, Wilhelm August se afla la Institutul Regal de Arte din München, unde a studiat sculptura şi arhitectura. În 1906 obţine - cu un an mai devreme - tabla de onoare a Institutului amintit.

Reîntors în România în acelaşi an - când se sărbătorea şi jubileul urcării pe tronul României a regelui Carol I (40 de ani) -, se căsătoreşte cu Maria Faust, fiica sculptorului decorator Ioszef Faust, german născut la Lemberg în Galiţia, într-o familie de muzicieni. De altfel, Wilhelm August îşi cunoaşte viitoarea soţie în atelierele lui Iosef Faust, cu care a lucrat încă înainte de 1906 în vacanţe - pentru expoziţia universală de la Paris din 1900 (pavilionul românesc); catapetesme pentru expoziţia jubiliară din 1906.

În 1921 a ridicat, împreună cu arhitectul Arghir Culina, monumentul ”Avântul Țării”, care se află și astăzi în Piața Walter Mărăcineanu, în apropierea Grădinii Cișmigiu din București. Lucrarea a fost construită în cinstea eroilor căzuți la datorie în campania din 1913. La origine, sculptura înfățișa trecerea românilor peste Dunăre în Bulgaria. Basoreliefurile însă, au fost șterse de comuniști. De aceea, numele lui Becker nu se mai află pe lucrarea respectivă. Pe piedestalul monumentului, de formă piramidală, cu colțurile rotunjite, realizat din beton armat placat cu travertin de Deva, se află un grup statuar, turnat din bronz, format din două personaje alegorice: o femeie, simbolizând Patria, care ține în mâna dreaptă un drapel fluturând, și un militar român cu arma în mâna dreaptă, prezentat în avântul atacului. La baza grupului statuar se află un vultur din bronz, cu aripile larg întinse. Pe fațada monumentului, într-un medalion, se poate citi inscriptia: "Avântul Țării". Monumentul este înscris la poziția 2342 și cu codul B-III-m-B-20013, în Lista monumentelor istorice actualizată prin ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/8 iulie 2004

Sculptorul Becker avea deja un nume în domeniul sculpturii decorative în piatră, drept care este angajat într-o lucrare fără precedent pentru cariera sa. Doctorul legist Nicolae Minovici îşi ridica la acea vreme o clădire impresionantă la marginea Bucureştilor, în mijlocul unor ţinuturi aproape sălbatice la acea vreme - 1905. Minunata clădire - cunoscută şi sub numele de "Vila cu clopoţei" - era deja terminată la începutul anului 1906, arhitectul Cristofi Cerkez realizând planurile casei după sugestiile doctorului şi monitorizând şantierul, în mod gratuit.
Rămânea de găsit artistul potrivit care să pună în valoare clădirea prin detalii decorative în piatră. După succesele sale deja amintite, Wilhelm August von Becker a fost ales să gândească punerea în valoare atât a clădirii, cât şi ridicarea unui ansamblu care să o integreze în peisaj. Astfel, sunt realizate dantelăriile în piatră care încadrează ferestrele parterului, intrarea în clădire şi loggia de la primul etaj. Au fost alese motive decorative care dominau epoca: Art Nouveau. Motive florale variate se întrepătrund armonios cu motive zoomorfe fantastice, intrarea fiind păzită de doi lei pe ale căror capete se sprijină intrarea principală.
SPECIAL • DOSAR DE PRESĂ

Sculptorul Emil Wilhelm August von Becker este un personaj mai puţin cunoscut astăzi; a fost un artist de mare rafinament în arta sculpturii decorative, în sculptura funerară şi în medalistică.

Emil Wilhelm August von Becker s-a născut în Bucureşti pe 7 iulie 1881 în suburbia Manea Brutaru (astăzi Calea Griviţei nr. 31, extremitatea dinspre Calea Victoriei). Părinţii săi, August von Becker şi Fredericka Poppe, proveneau din familii a căror genealogie este încărcată de istorie urbană; familii care au ales în final Bucureştii altor centre europene, unde liber-profesioniştii se puteau remarca cu uşurinţă.

Începutul istoriei familiei von Becker în Bucureşti este plasat către mijlocul veacului al XIX-lea. Dacă la începutul secolului al XIX-lea, Bucureştii abia cunoşteau o încropire de viaţă artistică modernă pe fondul conflictului dintre vechea generaţie, fidelă încă tradiţiilor orientale, şi generaţia tânără de boieri, adeptă a spiritului modern, în numai cincizeci de ani, noua capitală a regatului României va deveni o urbe europeană în trăsăturile ei esenţiale. Rămâneau desigur detaliile legate de educaţie, igienă, mentalităţi, comportament, stil şi multe altele, ale căror manifestări sunt atât de ancorate în cotidianul de astăzi din societatea bucureşteană.

Bucureştii mijlocului de veac al XIX-lea erau un centru urban cosmopolit unde elementele etnice central sau sud-est europene se integrau în mai puţin de o generaţie, într-un habitat aflat în perpetuă schimbare vs europenizare. Existau deja puternice comunităţi de germani, austrieci, maghiari, italieni, ruşi, polonezi, francezi şi mai ales sud-slavi, armeni, greci şi aromâni. Aceste comunităţi etnice formau, din perspectiva vieţii economice şi culturale, o coloană vertebrală pentru Bucureştii primei părţi a secolului trecut.

În acest context ajunge în România sculptorul August Becker, născut la Hamburg (unde se afla şi nucleul familiei, răspândită prin toată Germania). El a fost adus de regele Carol I, cu prilejul restaurării bisericii de la Curtea de Argeş. În cadrul acestor lucrări, August Becker a restaurat ornamentele acoperişului de plumb, el fiind de altfel un neegalat gravor şi modelator în metal.

Îi fusese recomandat regelui Carol I de o rudă mai vârstnică, pe nume tot August Becker, pictor peisagist şi portretist, care predase lecţii de desen fiicelor reginei Victoria, realizând şi câteva portrete ale familiei regale britanice. Într-un asemenea cadru - de oarecare intimitate - l-a portretizat şi pe Carol I - într-unul dintre peisajele sale din preajma curţii regale britanice. Cu acest prilej, pictorul amintit leagă cunoştinţă cu viitorul domnitor şi rege al României, Carol I de Hohenzollern. La sugestiile pictorului August von Becker - privind cererea regelui Carol de a angaja o serie de artişti profesionişti pentru proiectele sale din România -, gravorul şi sculptorul August von Becker ajunge în România, iar ulterior în Bucureşti, unde se va stabili definitiv. La scurtă vreme, se va căsători cu Fredericka Poppe, cu care va avea trei copii. Va rămâne în continuare în anturajul curţii regale onorând numeroase comenzi de ordin privat sau public. A lucrat în atelierele de gravuri ale lui Fessler după terminarea proiectului de la Curtea de Argeş.

Fredericka Poppe s-a născut la Bucureşti, fiind fiica lui Frederick Poppe şi a Annei Bem. Tatăl Frederickăi era tot sculptor şi gravor în os şi lemn. El s-a născut în Hamburg şi s-a stabilit în Bucureşti, probabil la puţin timp după începutul veacului al XIX-lea, în suburbia Popa Tatu, pe strada Numa Pompiliu 13 (astăzi strada gen. Dona, casa existând şi azi, păstrând chiar şi elementele de ambient specifice veacului XIX de mijloc).

Frederick Dietrich Poppe este consemnat şi de George Uscătescu, care aminteşte de "Sion Pieptănarul", ale cărui podoabe de os pentru diversele coafuri ale bucureştencelor din clasa de sus sau de mijloc erau apreciate. Alături de această îndeletnicire, Dietrich se relaxa vânând raţe sălbatice în zilele de duminică în balta neamenajată a Cişmigiului, unde adesea se întâlnea cu Bibescu Vodă, foarte preocupat cu reamenajarea bălţii, într-un parc de factură modernă.

Soţia sa, Anna Poppe, s-a născut în Austria, fiind fiica generalului Bem (potrivit actului de deces al lui Dietrich, soţul Annei Bem). În adolescenţă a voiajat foarte mult la Paris, dar şi în spaţiul german; mama sa, Anna, murind de tânără. Anna Bem, strigată adesea şi Naunette, a primit în 1850 de la generalul Bem (după ce acesta trecuse între timp la islamism) un "feuerstein"- o veritabilă piatră preţioasă care i-a aparţinut lui Amurad Paşa -, mai exact turbanului acestuia. Anna Bem va ajunge în Bucureşti - nu ştim cu certitudine în ce context -, unde se va căsători cu Frederick Dietrich Poppe, iar la puţin timp o vor avea pe Fredericka Poppe, care va deveni după mijlocul veacului al XIX-lea soţia lui August von Becker.

Cei doi vor avea trei copii: Amalia Anna Augusta von Becker în 1877; un băiat pe nume Emil ,care a decedat la vârsta de zece ani, şi mai apoi pe Emil Wilhelm August von Becker, în 1881. Suntem aşadar în frământata perioadă cuprinsă între 1877 şi 1888, când România îşi dobândeşte independenţa proclamându-se ulterior regat. În planul economic, social şi cultural, aceste realizări politice au creat un cadru favorabil de manifestare (sprijinit şi de legislaţia liberală aflată în plină derulare parlamemtară între 1876 şi 1888) pentru familiile cu profesiuni liberale. Bucureştii acestei perioade de final de veac XIX se aflau în plin proces de modernizare, se construia mult după modele arhitecturii franceze, vieneze sau berlineze, fiind aşadar pentru tânăra familie von Becker un spaţiu care se aştepta a fi cucerit, ceea ce se va şi întâmpla în deceniile care vor urma după 1900.

Amalia Anna Augusta von Becker, botezată de Melie Gusti von Becker, s-a căsătorit cu pictorul danez Andreas Hansen. Acesta lucra în manufactura regală daneză deşi familia sa picta porţelan şi îşi câştiga astfel existenţa. Către 1900 şi-a urmat soţul în Danemarca, cu care a avut doi copii: o fată, Jeanette, născută la Copenhaga, dar care după 1947 se va stabili în Germania; mai apoi un băiat, Andreas, care va ajunge pictor decorator. Deşi acesta a revenit la Bucureşti după un scurt periplu californian, după 1947 se va stabili în Elveţia.

Emil Wilhelm August von Becker, al treilea copil al soţilor August von Becker şi Anna Popper, s-a născut pe 7 iulie 1881 la Bucureşti. A fost botezat în religia protestantă precum părinţii săi, naşa sa fiind contesa Marie von Adlersflugel, domnişoară de companie a reginei Elisabeta, alături de familia Redewige. Din nefericire, Marie va muri, mult mai târziu, în azilul comunităţii germane - de care s-a îngrijit cu multă minuţiozitate tocmai băiatul pe care-l botezase.

Wilhelm August îşi va petrece copilăria la reşedinţa bunicilor din Numa Pompiliu, bunica sa dinspre mamă, Anna Bem, contribuind la formarea deprinderilor artistice ale tânărului. A urmat cursurile primare şi liceale la Şcoala germană a comunităţii germane evanghelice din Bucureşti, la 18 ani fiind un veritabil poliglot, vorbind germana, franceza, engleza şi italiana. Limba română era vorbită în mod firesc.

Curând, Wilhelm August îşi începe ucenicia în atelierul sculptorului Ion Georgescu, părinte al sculpturii româneşti moderne, director al Şcolii de Belle Arte. Ulterior, timp de un an, îşi continuă ucenicia în atelierul lui Luigi Buzzi şi Brida din Milano, către 1902 absolvind Şcoala de sculptură Breza din Milano. În atelierul lui Ion Georgescu, Wilhelm August a fost remarcat de arhitectul I. Berindei, care-l va trimite la Paris în 1903, la profesorul Sporrer. Un an mai târziu, Wilhelm August se afla la Institutul Regal de Arte din München, unde a studiat sculptura şi arhitectura. În 1906 obţine - cu un an mai devreme - tabla de onoare a Institutului amintit.

Reîntors în România în acelaşi an - când se sărbătorea şi jubileul urcării pe tronul României a regelui Carol I (40 de ani) -, se căsătoreşte cu Maria Faust, fiica sculptorului decorator Ioszef Faust, german născut la Lemberg în Galiţia, într-o familie de muzicieni. De altfel, Wilhelm August îşi cunoaşte viitoarea soţie în atelierele lui Iosef Faust, cu care a lucrat încă înainte de 1906 în vacanţe - pentru expoziţia universală de la Paris din 1900 (pavilionul românesc); catapetesme pentru expoziţia jubiliară din 1906.

Maria Faust a mai avut o soră, Eugenia, care s-a căsătorit - către începutul veacului nostru - cu Rudolf Huyer, proprietarul lăptăriei Flora de la rondul 2 de la Şoseaua Kiseleff 39.

Dar să ne oprim puţin la perioada cuprinsă între 1906 şi 1914. Sculptorul Becker avea deja un nume în domeniul sculpturii decorative în piatră, drept care este angajat într-o lucrare fără precedent pentru cariera sa. Doctorul legist Nicolae Minovici îşi ridica la acea vreme o clădire impresionantă la marginea Bucureştilor, în mijlocul unor ţinuturi aproape sălbatice la acea vreme - 1905. Minunata clădire - cunoscută şi sub numele de "Vila cu clopoţei" - era deja terminată la începutul anului 1906, arhitectul Cristofi Cerkez realizând planurile casei după sugestiile doctorului şi monitorizând şantierul, în mod gratuit.

Rămânea de găsit artistul potrivit care să pună în valoare clădirea prin detalii decorative în piatră. După succesele sale deja amintite, Wilhelm August von Becker a fost ales să gândească punerea în valoare atât a clădirii, cât şi ridicarea unui ansamblu care să o integreze în peisaj. Astfel, sunt realizate dantelăriile în piatră care încadrează ferestrele parterului, intrarea în clădire şi loggia de la primul etaj. Au fost alese motive decorative care dominau epoca: Art Nouveau. Motive florale variate se întrepătrund armonios cu motive zoomorfe fantastice, intrarea fiind păzită de doi lei pe ale căror capete se sprijină intrarea principală.

A urmat apoi realizarea unui adevărat complex, care poate fi văzut şi astăzi. August von Becker sculptează o scară monumentală din piatră, desfăşurând o varietate de motive florale; pe balustradele ei se află ghiceve de flori, sculptate în piatră, cu aceleaşi motive. Aleea care porneşte de la scară se opreşte la o altă bijuterie în piatră, o fântână care îmbină modernul artei decorative cu arhaicul acoperiş muntenesc din lemn.

În acelaşi stil, sculptorul realizează o bancă de odihnă în apropierea vilei şi numeroase tipuri de vase ornamentale pentru flori care îmbogăţeau peisajul aleilor ce străbăteau marea proprietate de peste 10.000 mp.

Aceste realizări artistice ale sculptorului August von Becker sunt cele mai numeroase aflate laolaltă şi aproape singurele expuse în spaţiu public. Majoritatea lucrărilor sale se află în proprietatea familiei Becker din Bucureşti.

Emil Wilhelm August von Becker a avut numeroase realizări în domenii variate precum monumente publice sau funerare, statui, clădiri cu sculptură ornamentală, publice sau private, busturi, cavouri, grădini publice sau private, medalistică, numismatică, măşti mortuare etc., realizate în atelierul său din strada Bateriilor.
Wilhelm August primeşte prin dota soţiei sale un teren şi locuinţă pe strada Bateriilor, unde se afla deja din 1906 un atelier de sculptură decorativă, extins ulterior, până în 1920. Locuinţa şi atelierul au fost distruse de buldozere în deceniul opt al secolului 20.

August Wilhelm şi-a numit familia, deosebit de vastă, "Beckerbaum" - "copacul Becker". Sunt numeroase mărturii care atestă vechimea acestei familii atât în istorie, cât mai ales în domeniul artelor.

Emil Wilhelm August von Becker a avut trei copii, între care cei doi băieţi au murit fără a avea moştenitori. Primul copil, Wilhelm von Becker (Willi), a lucrat în atelierul tatălui (de pe strada Bateriilor) până în 1935, când a început să se ocupe de problemle administrative ale atelierului, supraveghind lucrările. Treptat îşi încropeşte o afacere proprie cu materiale de construcţii (era epoca marilor construcţii în Bucureşti - 1935-1940, legate îndeosebi de serbările "Lunii Bucureştilor"), părăsind domeniul tatălui său. În anul 1935 se va căsători, dar peste numai zece ani (1945) va fi ucis de militari ruşi deoarece nu s-a lăsat tâlhărit în plină stradă.

Al doilea copil, Emil Becker, îşi va forma deprinderi în arta modelării până la absolvirea bacalaureatului, după care a urmat Dreptul fără să profeseze vreodată. După 1944 îl întâlnim angajat ca simplu muncitor la şantierul Casei Scânteii - care abia se deschisese -, contribuind la realizarea elementelor sculpturale decorative ale ansamblului arhitectural.

Ultimul copil a fost o fată, Else Becker, care a urmat cursurile Pensionului Sfânta Maria de călugăriţe de pe Pitar Moş (azi Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti). La pension a deprins arta picturii, participând la expoziţii anuale pentru a-i ajuta pe săraci cu banii primiţi. În anul 1935 s-a căsătorit cu ofiţerul de geniu Stelian Şerbănescu, căsătorie care a trebuit să aştepte aproape patru ani. Banii necesari pentru organizarea ei sculptorul Wilhelm August Becker i-a avut abia în 1935, bani obţinuţi în urma unei comenzi realizate din 1929, solicitată de liberali, dar care, pierzând alegerile, au plătit de abia la revenirea lor în 1935 (guvernarea Tătărăscu). Comanda nu erau altceva decât cele patru muze care pot fi admirate astăzi pe faţada Universităţii Bucureşti, creaţii pentru care Else Becker chiar a pozat.
Ajuns colonel în anii celui de-al Doilea Război Mondial, soţul Elsei Becker va fi disponibilizat de comunişti în 1948, la 39 de ani, fiind silit ulterior să se pensioneze. Soţii Şerbănescu şi Else Becker au avut o fată, pe nume Apolonia Paraschiva Rodica von Becker, născută pe 14 octombrie 1935, botezată de Apolonia Gagel; familia Gagel era proprietara fabricii de panificaţie Otto Gagel, astăzi dispărută.

În anii puterii populare, Apolonia Paraschiva, după abandonarea Politehnicii în anul al doilea, a reluat studiile la profilul biologie, la cererea tatălui său, pentru a-şi pune în valoare talentul la desen; după absolvire a profesat în învăţământ ca profesor de biologie; acum este pensionară şi se zbate pentru a conserva marea moştenire a ceea ce Emil Wilhelm August von Becker obişnuia să numească "Beckerbaum".

O capodoperă realizată de Becker este Mormântul Ostașului Necunoscut din București, închinat memoriei celor căzuți în Primul Război Mondial și amplasat în Parcul Carol I. Acesta a fost vernisat în anul 1923, în fața Palatului Artelor (care, în acea vreme, găzduia Muzeul Militar)
Pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, lucrarea a fost demontată în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958 și a fost strămutată la Mausoleul de la Mărășești, pentru a nu concura cu Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism. Abia la 25 noiembrie 2006 a avut loc ceremonia readucerii Mormântului Ostașului Necunoscut pe locul său originar, din 1923, pe esplanada din fața actualului Memorial al Eroilor Neamului

O altă operă monumentală a fost realizată de Becker în 1922. Este vorba de „Clopotul încoronării” de la Alba-Iulia, un clopot uriaș, cu sunet clar, care a bătut pentru prima dată la încoronarea Regelui Ferdinand I al României și a Reginei Maria a României, primii regi ai României Mari.
Probabil că cea mai importantă lucrare a artistului este contribuția sa la Mausoleul de la Mărășești, pentru care, în anul 1924, Becker a realizat toate sculpturile din capelă și interiorul criptei.

O altă lucrare, cu o semnificație istorică și națională deosebită, este sarcofagul cu pământ românesc, aflat în mausoleul Le Mémorial Interallié de Cointe, ridicat în Belgia, la Liège, în memoria aliaților care au luptat împreună în Primul Război Mondial. Sarcofagul are pe capac o spadă de bronz, gravată cu cei doi ”F”, monograma regelui Ferdinand. Cu această ocazie, Emil Becker a creat și două medalii, reprezentând monumentele și pe cei doi regi: Leopold al III-lea al Belgiei și Carol al II-lea al României.

În aceeași linie, a realizat și Monumentul soldaților căzuți în Primul Război Mondial, ridicat în 1940 la Rădăuți

Bustul domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, turnat în bronz de Emil Becker în 1934, a fost amplasat în fața primăriei din Alexandria.
În afară de aceste lucrări de artă monumentală, artistul a realizat peste 130 de lucrări, medalii și plachete pe teme istorice, culturale sau militare, fiind și membru al Societății Numismatice Române. Între altele, E.W.Becker, împreună cu gravorul Gh.Chirovici, a realizat în 1935 o plachetă din bronz, de formă dreptunghiulară, cu dimensiune de 81 x 55 mm, pentru a sărbători Centenarul înființării Corpului Pompierilor Militari din România

Tot lui Emil Becker îi datorăm ultimul portret al lui Carol al II-lea, prezent pe medalia dedicată comemorării inaugurării digului „Regele Carol al II-lea“ de la Balcic din vara anului 1940.
A realizat și o serie de de măști mortuare, care se păstrează în casa nepoatei lui. Becker a făcut mulaje după figurile unor marcante personalități ale vremii: Ion C. Brătianu, Take Ionescu, Octavian Goga, Ion Gheorghe Duca, Regina Maria, Patriarhul Miron Cristea, pe baza cărora a creat apoi măști mortuare.

Din mâinile sale au ieșit și o serie de monumente funerare, adevărate opere de artă, între care Capela Emil Lahovari din cimitirul Bellu, clădită de arh. E. Schmidt și ornamentată în stil pseudo-antic de E. W. Becker
Tot el e autorul monumentului funerar al lui Take Ionescu, de la Mănăstirea Sinaia.
A contribuit și la decorarea unor clădiri reprezentative. Astfel, frontonul care decorează clădirea Camerei Române de Comerț, reprezentând Industria și pe Hermes - zeul comerțului, sculpturile exterioare și interioare ale Palatului Cantacuzino, în prezent Muzeul Național "George Enescu". El a făcut sculpturile decorative ale fațadei, a realizat blazonul familiei Cantacuzino, sprijinit de câte un putti, și mai multe grupuri alegorice cu mascheroni, statui, motive antropomorfe, zoomorfe, flori și lujer.

Tot Emil Becker a făcut și sculpturile și lucrările ornamentale pentru Banca Marmorosch Blank și a contribuit și la fațada "Primăriei “de verde”" (azi Primăria sectorului 1), a clădirii Palatului Ministerului Lucrărilor Publice (azi Primăria Capitalei), a Catedralei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului, a Palatului de Justiție din Ploiești (în prezent Palatul Culturii din Ploiești.

O altă lucrare memorabilă o reprezintă grupul de patru statui ce împodobesc fațada clădirii Palatului Universității din București, pentru care a slujit ca model chiar fiica lui, Else. Cele patru muze (Justiția, Filosofia, Știința și Arta) i-au fost comandate de liberali, și terminate în 1929, dar după ce aceștia au pierdut alegerile, lucrarea nu i-a mai fost plătită. Și-a primit totuși banii, abia în 1935, după ce liberalii au revenit la putere (Guvernul Gheorghe Tătărăscu)

Bustul domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica a fost ridicat spre cinstirea fondatorului orașului Alexandria, Dimitrie Ghica, domnitorul Țării Românești între 1834-1842. Bustul, amplasat în fața Primăriei, a fost turnat de sculptorul Emil Becker în 1934.
Bustul hatmanului Mihăiță Filipescu, personalitate cu un rol important în înființarea orașului, a fost amplasat în fața Primăriei Municipiului Alexandria în 1934.

Emil W. A. Becker a plecat dintre cei vii în 1952, trist, sufocat de o lume nouă şi rea. Implantul comunismului în ţărişoara cu formă de pumn a distrus aproape orice urmă de viaţă din trupul marelui om de cultură. Tîrziu de tot, remarcabilul artist, prietenul regilor şi al miniştrilor, cel care a fost unul dintre membrii fondatori, preşedinte şi vicepreşedinte al Sindicatului Artelor Frumoase, a primit şi el, în sfîrşit, o pensie de la statul român. Iată un fragment dintr-un memoriu înaintat Ministerului Culturii: „Acum fiind de 69 de ani, dăunat de război, neavînd nici un venit de nicăieri, rog să binevoiţi a urgenta pensionarea mea, căci nu am cu ce trăi cu soţia, sîntem muritori de foame”. Sculptorul Casei regale s-a bucurat de pensia comunistă doar un an de zile. Apoi a murit, lăsînd în urmă o rană deschisă şi o operă care încă dăinuie. După căderea comunismului este nedrept ca viaţa şi monumentele lui să fie date uitării. Nu de puţine ori lucrările semnate Becker au fost trecute cu “autor necunoscut” sau atribuite altor artişti. E trist că un sulptor atît de talentat, de rafinat şi avînd o activitate de o asemenea amploare nu este readus la locul lui în istorie

Random image

Album info